Omagiu cu dor de mamă și omăt copilăresc

Mamă, dorul de tine nu știe să tacă. Și cuca măcăii vorbește despre tine. Mi-ai lăsat o rugăciune fără cuvinte, o bătaie de inimă care se întoarce mereu la început. De câte ori privesc cerul, parcă te caut între nori, cu mâinile tale calde și privirea aceea care știa să vindece tot, fără să întrebe nimic.

Tânguiesc, mamă, se tot închină, unii, pe aici, la un chin, la un staul de oi, cântă de Crăciun colinde. Bat țigani în tobe ca nebunii și mimează o capră, două, trei. Se urîțesc românii, zi de zi, se urăsc unii pe alții, ie vifor cu ură pe pământ. N-au loc unii de alții la Kaufland și la Lidl, zici că-s apucați. Dar de Crăciun se ghiftuiesc crezând că-s mai buni.

N-am vrut să te deranjez, am vrut doar să le spun unora că dacă ai mamă încearcă s-o păstrezi veșnic, nu te dezice de ea, căci ea este Dumnezeul tău.

Mamă bună, a mea, ai fost liniștea mea când lumea era prea aspră, lumina din ferestrele serilor grele, pâinea caldă a dimineților simple în care eram flămând.

Cu tine am fost copil sărac, cu tine am mâncat pere mălăiețe și-am dormit pe prispa casei bunicii mele, tu m-ai bătut când când m-ai prins la fumat în cucuruz.

Pe vremea ta colindam ”n-am venit să cerem… Larg deschideți poarta” cu degete înghețate pe corzi prea încordate… plângeau mame și tați în scări de bloc în care voiam să ne auzim ca și colindători. Nu băteam la uși, se deschideau singure și ne rugau să intrăm. Colindătorii din vremea ta aveau gura arsă, nu de euri, ci de de dor de căldura casei.

Crăciun, mamă, vin cu tobe în care bat deznădejdea, mimează capre, io ascult Tudor Gheorghe, și cred că am o iubită cu mintea-n versuri.

Din tine am învățat răbdarea, bunătatea și puterea de a merge mai departe chiar și atunci când pașii dor. Vocea ta încă îmi răsună în suflet, sfat blând și certitudine, o să fie bine.

Mi-e dor de felul în care știai să iubești fără măsură, de zâmbetul tău care făcea loc speranței, de tăcerile tale pline de sens, urmând să mi-o iau. Mi-e dor de tine în zilele bune, dar mai ales în cele grele, când aș vrea să-mi așez capul pe umărul tău și să las lumea să se oprească o clipă.

Dacă dorul ar putea vorbi, ar pronunța numele tău. Dacă timpul s-ar îndupleca, ți-aș mai cere o îmbrățișare. Până atunci, te port în mine – în gesturi, în gânduri, în felul în care iubesc.

Odihnește-te, mamă. Eu te voi căuta mereu în lucrurile mărunte, acolo unde știu că ai lăsat urme.