Pensionarea-i calea spre gata, eu nu mai pot, fă tu?

Eram la un mare market, magazin, ieri. Stăteam pe culoarul spre casa de marcat. Un pic zen, un pic zălud. Mi-am cumpărat fasole la cutie, morcovi pentru scroafa de Guineea, Mira, și vodcă Finlandia de Dăbuleni, că tot se face orișice mare la Dăbulenia.

Eram cumva pe teritoriul celor care așteaptă, cu lăcomie la cuvinte, dar discreți, pașnici, oameni așezați unde trebuie, stăteam, așteptam, n-aveam zvâcul cu mine.

Pe celălalt culoar, de casă de marcat, observ o femeie în vârstă, însoțită de un tânăr. Femeia era deja la casă și aștepta tremurândă, verdictul, scorul. Viitoarea pensionară de la casă scana fără nici un fel de empatie. Doar muncea. Femeia tremurândă din fața ei era doar un client care o ducea, cu ore de program, mai repede spre pensionare.

M-am sprijinit de barele seculare ale marketului și am privit, am așteptat să dau niște bani. Femeia tremurândă stătea cu un portofel în mâini, tremurând, a scos niște sute de lei și apoi, tot tremurând, a încercat să introducă niște rest în portofel. Un portofel mare, dar gol, valoros doar o dată pe lună, cu grijă mare adaptată, tremurândă și cu plastic scanabil, odios de periculos dacă-l pierzi. Tânărul care o însoțea zicea ceva. Nu știu ce.

Am ajuns la casă, înaintea culoarului din dreapta. Am plecat, cu gândurile astea, încet. Să le aștern, pe undeva, cumva.

Nimic impresionant, până aici. Era ziua de 12 ale lunii. Pensionarii se alimentau, tremurând. Viii, după niște lupte existențiale, cu ei și cu viața lor. Alții plângeau pe la diverse bancomate de bănci, că atemeul zice că ai zero lei, la ora 17. După niște mulți ani în care ai măcelărit secundele din viața ta, ca să o crești pe Maria sau pe Ion.

Într-un final, am plătit și chiar am plecat. Mira, scroafa mea de Guineea, chiar s-a bucurat că m-a revăzut.