Ședințomania omoară România

Se spune că pauzele lungi și dese sunt cheia marilor succese(uri). Pe dracu, dacă ești într-o continuă pauză, așteptând să-ți bată norocul la ușă, nu se întâmplă nimic. Mai nimic. Că dacă faci nimic, păi ai fix un mare nimic. Că în pauze ce naiba să faci, nimic, evident. Că de-aia-i pauză, să faci pauză.

Avem pe vremuri un șef care mă dispera cu ședințele. Nu mergea robinetul din baie, ședință. Îl durea burta pe câine, ședință. O fost soacra în vizită, ședință. Aveam spor la vânzări, ședință. Nu aveam spor la vânzări, ședință. Trebuia șeful să-mi transmită ceva, ședință. Indiferent că ce sau cum sau că cine, ședință. Mă dispera, ne dispera. Ne punea frână, ne agasa mereu și mereu cu același lucru inutil și de căcat: ședința.

• Băi șefule, dar avem treabă, avem întâlniri programate cu clienți, am de finalizat o vânzare, ne lași?
• Cum, băi, adică vrei să spui că o ședință nu-i importantă? E mai importantă decât orice altceva.
• Da, șefu, bine, șefu, facem ședință (futu-ți ședința și ședințele din capul ăla mare unde mintea ți se lăfăie!)

Zilnic aveam cel puțin două ședințe, una de dimineață și una de sfârșit de program. Aia de după amiază parcă nu se mai termina. O lungea boul și-o întindea până ni se subțiau nervii. Și mereu și mereu aproape aceleași povești. Pe statistici le iubea la maxim. Cred că avea statistici și despre cum și-o regulat nevasta.

Ședințomania-i boală grea. Nu folosește la nimic și îți toacă nervii și timpul, te erodează, te scoate la pensie pe caz de boală. Așa că, las un mesaj aici pentru toți șefii și șefuții din Romania: fraților, ședințomania omoară România!