N-am fost nichită și nici trifoi cu patru foi. Dar m-am străduit să mă păstrez eu, chiar și cu voi. Fără ego, fără nu știu. M-am crescut, m-am trezit, m-am lăsat crescut. Am vrut să-mi simt Apusenii, Retezatul, peroane românești și să-mi trăiesc românii, și mai ales anii.
Mi-am trăit muzică, poezie, m-am însângerat, unori, crezând că așa-l descopăr pe mnezău. Mi-am crescut simțuri cu care nici chiar eu nu m-am împăcat. E greu când te simți și nu înțelegi ce ești.
Bat clopote peste somnul pe care-l ating, uneori, stingâng stări. Clocotesc și duc doruri în același timp. Mă dor copiii de azi care mor înainte să se nască. Știu, o să spui că încă nu a murit moartea. Probabil că am întârziat în gara potrivită și-n asfințitul greșit.
Nici nopțile nu-mi mai țin de urât. Îmi cresc zile, încercând. Îmi cresc mame, sperând. Mor cu zile, mor întrebând. Mai caut lumânări pe câte-un drum. Sunt toate stinse. Doar iarnă, peste tot.
Am simțuri care mă simt. Dă-mi, Mnezăule, dacă ești, puțină lumină, să văd.
Dupa intuneric intotdeauna este lumina 😀