16 ian. 2018
  |   Nu sunt Comentarii

Turist la Luncoiu de Jos – tradiție și oameni foarte faini

Am fost invitat, alături de Sebastian Bârgău și Denisa Bârgău, să petrec un sfârșit de săptămână la Luncoiu de Jos. O comună din Județul Hunedoara pe care eu și alți colegi fotografi am descoperit-o ca pe o locație foarte fotogenică, cu tradiții vechi și cu oameni foarte primitori și faini.

Ne-am îmbarcat vineri pe la amiază și am plecat la Luncoiu. Eram așteptați la Centrul Local de Informare și Promovare Turistică Luncoiu de Jos de către Georgeta Ștefan, ghid turistic în cadrul instituției respective, și de către viceprimărița comunei, Ramona Benea-Leba. Primarul, Călin Dorin Dud, nu a putut să ne onoreze cu prezența, deși sunt convins că și-ar fi dorit, pentru că era plecat cu treburi administrative la capitală.

Vreau să observați câteva lucruri care mie îmi par foarte importante. În primul rând, cu primarul, viceprimărița sau cu alți angajați de la primărie cu care am interacționat, nu am dialogat folosind apelative gen doamnă, domnule, primar, viceprimar. Pe mine asta m-a impresionat și m-a făcut să mă apropii cu drag de acești oameni. Mi-au dovedit că nu sunt scorțoși, ci calzi și primitori, dispuși să-și sacrifice ore sau chiar zile pentru ca turistul venit în casa, curtea sau comuna lor să se simtă bine și să plece cu dorința de a reveni.

În al doilea rând, am descoperit în această comună un centru turistic de informare impresionant. Care nu înseamnă un simplu birou, cu pereți goi și pliante inutile, cu oameni ursuzi și plictisiți de munca lor, dimpotrivă. Dacă vei intra vreodată acolo vei descoperi un muzeu cu multă istorie și oameni care își respectă și sfințesc locul de muncă la fel cum o fac când vine vorba de propria lor casă. De fapt, acolo m-am simțit ca la bunica acasă. Mai ales că există o încăpere în care dacă intri ai senzația că nu ești într-o instituție publică, ci într-o casă primitoare de la țară, în care descoperi multă istorie și dăruire din partea celor care au contribuit la amenajarea ei.

Luncoiu de Jos, fără să exagerez, reprezintă un loc în care civilizația nu a reușit să devină distructivă, ci constructivă. Acolo oamenii sunt civilizați, respectuoși și dornici să trăiască în armonie cu ei, cu turiștii, cu animalele din curte și mai ales cu vechile tradiții. Acolo oamenii nu-s nerăbdători să împrumute sărbătorile americanilor, să ucidă obiceiurile strămoșilor sau să-și ucidă vorba și gesturile simple doar de dragul de a trece la o civilizație searbădă și menită să creeze doar fațadă. Oamenii din comuna Luncoiu de Jos te copleșesc cu bunătatea și respectul lor. Acei oameni sunt pur și simplu fericiți dacă le calci pragul localității.

Revin și spun că am ajuns în comună și am fost preluați de viceprimăreasă. A fost înainte de ajunul crăciunului din 2017. Ne-am odihnit puțin, am băut un pahar de vin și apoi ne-am cazat într-o casă țărănească în care nu mai locuiește nimeni, dar de care are grijă o săteancă. În casa aceea am simțit mirosul de țară, căldura de sobă care te face mereu să crezi că nu ești niciodată în toiul unei ierni crunte.

Apoi am plecat să ”colindăm” prin satele din zonă. Am văzut locuri, am ascultat povești, am cunoscut oameni cu vârste de 80 de ani care poartă pe ei haine tradiționale purtate cândva și de străbunicii lor. La doamna Elena Ungureanu am mâncat cea mai bună plăcintă cu brânză din viața mea. Nu exagerez. Făcută cu oul bun de găină de curte și umplută din belșug cu brânza produsă chiar de palmele bătătorite de muncă ale unor femei faine și tare neaoșe. Nu mai am bunici de mult timp. Dar la Luncoiu am retrăit momente din copilăria mea petrecute la țară, am simțit mirosul de lemne arse în sobe vechi și răspândit pe străduțele satului. A, să nu uit. Spuneam că există acolo civilizație nondistructivă. Toate străzile sunt asfaltate. Pentru mine ăsta e un lucru mare. În unele cartiere rezidențiale din orașul meu nu toate străzile sunt asfaltate, în Luncoiu nu există așa ceva. Și totuși, oamenii din acea comună sunt mai civilizați decât mulți dintre colegii mei de oraș natal.

Oamenii din Luncoiu de Jos

Fierarul comunei e unul dintre oamenii care încearcă și chiar reușește să păstreze tradiția strămoșilor. Am fost să-l fotografiem și am fost uimit să văd că folosește tehnici de modelare a fierului pe care le-au folosit românii încă din cele mai vechi timpuri.

Mirela Groza, femeia care coase costume populare cu motive specifice zonei, la o mașină de cusut Ileana, mașina copilăriei mele, la care mama mea mi-a cusut sau modificat multe haine.

Pictorița fără studii care a pictat cam tot ce se putea picta prin comună, cu excepția bisericilor, e doamna Elena Sicoe. E o femeie modestă, pe care am îndemnat-o să-mi creioneze rapid portretul. Lucru pe care l-a făcut emoționată și parcă temându-se să nu dezamăgească. Pe mine personal nu m-a dezamăgit deloc, dimpotrivă, să nu ai studii în domeniu dar să reușești să pictezi chipuri de oameni cu acuratețea și îndemânarea dânsei înseamnă să ai talent.

Apoi l-am vizitat pe meșterul lemnar Adrian Miheț. Un tip relativ tânăr care a moștenit meseria de la bunicii lui. Iar acum vrea să transmită secretele acestei meserii fiului său. L-am văzut la lucru și chiar e frumos și reconfortant să vezi țăranul român, îmbrăcat în straiele lui tradiționale, cum făurește cu mâinile-i bătătorite o găleată din care poate vei avea cândva ocazia să bei o apă proaspătă de fântână.

Șezătoarea de la Luncoiu de Jos

Apoi, tot în prima seară, luncoienii au organizat o șezătoare. Personal, n-am participat niciodată la o astfel de sărbătoare, care nu-i chiar o sărbătoare, dar un bun motiv să te întâlnești cu vecinii, să socializezi, să mai schimbi o vorbă, să mai cânți ceva, să mai împletești o nuia, să coși sau să torci, cred că este. A fost fantastic. Am ascultat colinde, poezii scrise de poeți locali, am ascultat povești spuse chiar de fostul învățător al satului, am băut vin fiert, crampă (țuică făcută de luncoieni), am mâncat cocuri (gogoși tradiționale) și am ascultat cântările bătrânilor din comună. O șezătoare e ca o discotecă, pub sau club de fițe, atâta doar că la șezătoare nu bei cocteiluri, nu te îmbraci în fuste super scurte, bărbații nu-s îmbrăcați ca niște cocalari, nu se cântă hip-hap, nu se dansează în doi, nu se discută despre pipițe sau băieți de bani gata. La șezătoare trăiești altceva. Lumea din afară nu mai contează, războaiele mediatice dispar. La șezătoare vinul fiert îți încălzește sufletul, nu ți-l înrăiește, vecinul nu se transformă în dușman pe motiv că a privit cumva altfel la baba sau moșul tău, la șezătoare îți încarci bateriile cumva altfel.

Și tot la șezătoare a venit și nea Marin Costea cu soția lui. Fost miner, actual meșter în împletitul coșurilor din nuiele. Văzându-i pe acești oameni cum croșetau cu firele de salcie și încet, încet observam cum ia viață un coș de nuiele, mi-am amintit de vorba celui ”mai iubit dintre pământeni”,  care spunea ironic că ”În ingeniozitatea lui țăranul își împletește un coș care-i permite să ievaluieze recolta de porumb pe un pogon. Adică, numără câte coșuri a dus acasă și știe câte duble… a făcut. Dar pentru asta cineva s-a gândit să vină în ajutorul țăranului și-a inventat un instrument mai ingenios decât briceagul lui. Așa a apărut cosorul. Zis a lui Moceanu, pentru că așa-l chema pe inventatorul lui. El are două părți. Partea lemn-oasă și partea fer-oasă”.

Apoi ne-am retras spre casa în care am fost cazați. Acolo ne aștepta o tanti tare faină și respectuoasă care ne-a pregătit niște bucate alese și făcute cu mare drag. Am mâncat, am mai socializat cu doamna viceprimăreasă, femeie tare faină, și apoi am rămas doar eu cu Sebi. Eu am mai băut o crampă, el o bere, două. Apoi ne-am retras la somn. În casă o căldură foarte îmbietoare la somn. Am dormit cu plapuma lângă mine și în chiloți. Și crede-mă că am deschis și ușa la un moment dat pentru că mă sufocam de la atâta căldură. Am dormit ca niște prunci. Și culmea că nici casa nu are termopane și nici afară nu erau chiar prea multe grade. Casa aia a rămas fără stăpâni pentru că bătrânii au murit, iar cei mai tineri au plecat în străinătate fără a avea vreo intenție clară de a se repatria vreodată. Acolo s-ar putea face o pensiune care sigur ar prinde bine celor care vor să fotografieze zona sau vor să facă drumeții prin Apuseni, mai ales că ești foarte aproape de drumul european E79. Are curte mare, zonă foarte bună, loc suficient pentru parcări.

A doua zi am plecat să vizităm o biserică, să participăm la o slujbă de duminică în prag de ajun de Crăciun, să fotografiem chipuri de țărani. Mergând prin comună, dintr-o parte în alta, cu Ramona, viceprimăreasa, sau cu Geta, ghidul turistic dedicat al comunei, am observat că toată lumea se saluta liber, fără teamă, relaxat, fără apelative de genul ”să trăiți doamna viceprimăreasă”. Nu vreau să-i fac reclamă acelei doamne, vreau doar să spun că undeva pe la țară, în unele zone, oamenii nu se privesc de sus pe motiv că unii au grade pe umăr și că unii sunt mai înstăriți decât alții. Și asta nu înseamnă că acolo încă tronează regimul comunist. Tot despre capitalism vorbim și acolo. Atâta doar că, prin acele zone, oamenii au rămas tot oameni.

La sfârșitul celei de-a doua seri a început să ningă. Povestea Luncoiului de Jos s-a transformat în ceva și mai frumos. Apoi ne-au vizitat colindătorii.  Au cântat de s-au cutremurat ușile. Acolo încă se merge cu Irodul, cu Capra, cu Colinda, cu Plugușorul, cu Steaua. Acolo tradiția încă n-a murit. În Luncoiu de Jos oamenii încă vor să trăiască și să simtă românește. Chiar dacă și acolo au apărut termopanele, chiar dacă și acolo a apărut asfaltul, ideea de ȚĂRAN DEȘTEPT încă nu a murit.

Singurul lucru pe care nu-l are Luncoiu de Jos e o pensiune. Sper să fie vorba doar de o chestiune de timp. Cât mai scurt. Acolo există potențial turistic și ar trebui exploatat numai și doar în beneficiul potențialilor turiști și al locuitorilor care își doresc din tot sufletul să nu moară tradițiile. Primarul și echipa din jurul lui se străduiesc, dar simt că trebuie făcut ceva mai mult.

A doua seară ne-am culcat din nou târziu. Dar asta a fost alegerea noastră. Am primit iar la masă bunătăți specifice locului și am fost din nou răsfățați cu un vin fiert și cu crampă de Luncoiu. Apropo, crampa de Luncoiu a fost și premiată. Dacă ajungi pe acolo întreabă-i și de asta și salută-i pe săteni și pe cei de la primărie din partea mea și spune-le că sunt minunați toți. Și cere și-o gură de crampă, fiartă, o să-ți placă și-o să-ți dorești să te duci din nou acolo. În primul rând pentru oameni și pentru peisaje.

A doua zi ne-am trezit, am mâncat și am plecat. Am uitat cutia cu plăcinte de la tanti Ungureanu și coșulețul de nuiele făcut de nea Marin. Mi-a părut rău, dar sunt sigur că data viitoare le voi găsi tot acolo. Și abia aștept să mă reîntorc. Să fotografiez, să socializez cu noii mei prieteni și să scriu despre locurile lor frumoase de care au decis să nu-și bată joc.

Hai, ne mai vedem la Luncoiu de Jos. Până atunci îi salut pe luncoieni și le spun din nou că sunt oameni minunați.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.