Atunci când el e prea prost când se desfășoară așa și femeia e proastă când își vede doar crăpătura

Prea proastă. Credea mereu că se înșeală. Dar ea chiar prea proastă. Se doreau. Îi moare bărbatul. Deși el nu asta își dorea. S-au reîntâlnit. S-au iubit…

Ascult milioane de povești pocite de o unguroaică pe buletinul căreia scrie român. Am tăcut. Am mai corectat pe ici, colo. Am început s-o iubesc. Tot mai tare.

Nu asta a contat. A contat anul pe care femeia asta îl aștepta. Restul, iubit, dorit, făcut diverse, mai altfel, au fost căcaturi. Anul. Asta a contat. A fost și la el. Noaptea. I-a demonstrat că-l iubește, cumva. Tot în noaptea aia el a scos-o afară. La fel cum ea l-a scos pe el, cândva, din casa ei în care ea vrea să fie singură, dar cu el. Până la el. Până să moară el, cel de care îi păsa doar dintr-un singur motiv, nu sexul.

A fugit după ea, dar ea s-a ascunsc pe undeva, după vreo perdea de ploaie care curgea ca proasta. Unde putea s-o mai găsească? Prin scări de bloc? Apoi a început coșmarul vieții lui. Că de ce, că cum, că se putea, că nu era mai bine? Desigur. Vorbe aruncate în vânt. Care nu contau. Vorbe aruncate în vânt. Atât.

Încă o auzea cum îi spune că o doare. Seară de seară își dorea să o aibă în brațe. Mortul o domina. E firesc. Dar ori de câte ori el îi cerea să trăiască ea murea.

Și el a murit. De atâtea ori. Dar s-a săturat. Și-o dorea. Dar ea fugea în trecut. Prezentul era relativ.

Păi atunci du-te. Lasă-ne pe ăștia din prezent care ne dorim viitor să trăim. Spor la bâjbâit prin trecut. Îi spuse el. Măcar mori și gata. Cerul nu-ți arată morți, dar dacă te uiți în jur ai lucruri care așteaptă să fie atinse, descoperite, de tine. Vrei să mergi la el? Atunci du-te. Nu mai sta.