Păi nu vă văd la butoanele potrivite. Și dacă vă observ scrieți doar despre fiare de călcat și elastice de prins păr încâlcit. De ce vă este teamă, bloggeri. Nu mă știți? Ba da, mă știți. Și voi știți asta. Dar tăceți. Advertorialele să curgă, nu-i așa? Că-n rest, ce pula noastră, dacă majoritatea tot nu avem copii?! Și dacă avem ce scârbavnicele noastre, advertorialele să curgă, că Câți și curve curge la robinet căcălîu. La oșan să fie deschis, să ne luăm apă plată și după 9 mnezău cu mila.
Păi, nu?! Bloggeri să fim. Influențări. Să scriem și să fim în top, să vină banu. Să moară România, noi să fim blogări! Să twuitărim și să instagram, asta-i la modă comodă.
Că ce organele noastre? Pe noi nu ne doare în organe că ie la prompter Ohanis, Afganistanis sau Câți. Ne citesc proștii?! Suntem blogări? Bun! Asta-i! Ie bine. Câinii cu ciucuri să ne latre, aifoanele să curgă, curgă pandemia cât de grea, advertorialu-i viața mea! Gadgeturi cât mai multe, papa bun și multe (aproape nimic) nu mai contează, să ne dăm la fund, cu nu vedem, nu am auzit, noi suntem blogări, ce-i aia Românie?! Noi suntem o elită surdă, ne doare doar de cei care ne dau. Deci, ne dați, ori nu ne dați? Noi vrem numa să primim. Restu-i fiecare cu pandemia lui.
Blogăre, blogăre. Că cam în tine era speranța mediei din căcatul ăsta de Românie. Că cam prin tine încerca prostimea să înțeleagă ce sclerocsoctomie se întâmplă p-acilea.
Și tu? Băi, blogăru lu pandemie, era cumva vremea să spui TU cum stă treaba! Eu speram să rămâi măcar tu cu tine, dar observ că nici măcar tu nu-ți mai aparții. Te-au cumpărat și pe tine. O dai mai mult în romgleză, pixul îți este tot mai scurs, șantajul te-o acaparat. Confirmi și tu, cumva, că teama s-a instaurat confortabil, că te mai înspăimântă doar lipsa de advertoriale.
Da, știu. O să-mi spui că și protestul și credința au devenit prea costisitoare. Pentru un blogăr măreț ca tine, desigur!
Ce mai poţi să spui?