Mno, manipulăm, manipula-ți-aș arhanghelii, că-și varsă ăștia tăt năduful, pă porci, găini, pă tot ce mișcă prin ogrăzi, că vine Crăciuniul, mânca-ți-aș magiunul și șoricii (articol mișto, la mișto, pă românește)

Cânta o mierlă (și mierlele astea, altă treabă n-au) și unul să năduflea, sclerozat de la nădufleală, pă altul, mânca-l-ar mă-sa tăt, mămăliga terci încălzi-l-ar să-l încălzească, iernile toate să-l răcească, prin Alaska! Cestălalt, încălzi-l-ar efectul de seră al pământului, aproape că și el. Adică, adicătelea, bre, nervi pe asfalt ud. Adicătelea, doi vărsau năduf. Pă asfalt. Ud. Asfalt ud, bre. Bă, zic. Ie doar 5. Ora. Ce dracu`, acuma năduflim la ore d-astea? Ore mici, cu întuneric?

Pă stradă la mine, da. Acolo nădufleau. Pă stradă. Pe stradă – scuze. Că e năduf mare la mine pă stradă. Și altul, feodorian și el, o-nceput altă acadea. Și sugea la acadea de-o obosit acadeaua. Și el. Păi și tu drace, zic, iar obosim acadelele? Năduf și ăla. Năduflit rău. Și ăla. Bre, io priveam. Stăteam. Vedeam. Ce să fac? Că mă trezisem. Din somnolența covidiană. Și eram acolo. Pe trotuar cu plăci d-alea de beton, și trei, vii, se nădufleau. Păreau vii. Așa păreau. Vii. Pe trotuar cu plăci. De beton. Da, trotuar cu plăci de beton.

Bă, io dorm, ziceam? Hai să mai dorm puțin. Dar nu dormeam. Alții dormeau. Și dormeam treaz. Și alții nădufleau năduf. Năduf nădufleau. La chioșc și doamna, trează, cu năduf. Și doamna. Vorbea în căști, căști cu urechi. Avea două căști cu urechi. Năduflite, cu mult năduf. Mno, zic. Căști cu urechi. Să nu uit până la următoarea nădufleală. Mno, zic, mi-am notat în agendă, căști cu urechi.

Și m-am răsculat. Și m-am întors brusc. Pe la apus. Io dorm la răsărit. Dar am zis să mă trezesc și la apus, să văd cum ie și la apus. Toate-mi iereau, toate-mi vor fi, toate îmi vin. La apus.

Și s-o făcut, pe la apus – desigur, și toamna toamnă, tăt mai creață. Hoață toamnă s-o făcut și toamna asta. Să făcu d-aia oltenească, prinsă-n cuie, cuie ascuțite, frătiuc, învârtoșate rău, măi frate, oltenească!

Câtă argintie opinie să ai când unii năduflesc năduf bacovian? Cu conjurul stăm mai prost, că de năduflit o năduflim chiar bine. Ai observat? Trec și ani. Ai dracului de ani. Cum trec iei, așa, nesimțiți. Pandemii îngrijorate, vifornițate. Și ele. Ale dracului pandemii! Mai un vaccin, mai niște ohaniși, câte un pui de arafat. Nici băseștii nu mai sunt ce-o fost, dar ne ie tot mai bine cu noi și proști. Pe noi să ne trăim, că ciucuri ie destui. Avem povești, noi să fim sănătoși.

Mno, vai. No ni, mă, că trec și oameni cu plugul vieții după iei. La unii nu ie plug, ie greblă. Văsuși, bre? Mai zice câte una mai dulce și-un flaut. Ie bine. Io că și trompetele tăcură. Rușinate. Iertate fie și ele. Tobele străzii au amuțit. Și ele? Ie proaste? Nu mai năduflește nimeni? Băi, io iar dorm? Mno, bine, hai să mă esprim cum îmi vine.

Și-atunci, în nemernicia mea, bă, zic și io. Bă, nădufliților, numa zic! Mi-e dor de nopți tuflite, cu mame, cu iubite care cântă, chiar și-așa, vorba ăluia. Și de grădina cu julituri mi-e dor, de grădina cu fântâni cu mame și bunici, cu povești de copchii proști. Și de împodobit mi-e dor. Bă, mi-e dor să mai mor și de plăcere. Noroc că mai există noroc și că mai sunt unii norocoși care mă cunosc și-mi cântă-n strungă (da, bă, strungă), cu cuci molâi și ciocârlii lălâie, tremurând ca răcitura de la doi – că n-o mai ia dracului odată. Io, că iar cântă flautul, ursuz. Flaut ursuz? Ce prost sunt. Mai dorm puțin. Nu. Mai dorm puțin mai mult.

Iar m-am trezit. Ui viori cu brumă, cu corzi obosite, scârțâite! Dealuri își tremură bărbile cu iarba ostenită de atâta călcat. Și mama o tăcut. Obosită de mine, de noi, de toți. Tremură și lentila de la ochii vremii.

Iar dorm? Nu, e prea frig ca să dorm. E iarnă, pesemne, iarnă cu valuri, cu frig, iarna asta care-mi crește cu povești de vară scobite adânc în mine, rău, cu frigul, cu durerea ce, probabil, iar o să mai vină.

Au tăcut. Ăia nu mai năduflesc. Ie morți, probabil. Sau, poate, s-or dus la dracu. Și ceasul ăsta nu mai tace. M-aș tot duce, cumva cu milă, cu tot cu mine, cu tot cu voi.

Băh… Ce bădăran! Mno, dar tot mi-e dor de bătrânii faini, de copilul din mine, de suspinul sacadat al copilului prost din mine.

Io că anotimpul e tot mai toamnă, vântul e tot mai viforniță, cresc asemuirile invers și nici voi parcă nu mai sunteți. Poezia și-a murit versul și cântarea. Și fecioara. Și fecioara, fecioară-n toate, se tot străduie să mai rămână fecioară, primăvară, cumva, festină, pui de om, castă. Băh… Ce bădăran! Primăvara nu-i fecioară, așa-i?

Nădufliți, alți tâmpiți, niște greieri zdrențuiți, mai căntă o sole mio. Întârziați, dar p-acilea. Au vioara ostenită, dar sunt hotărâți. O mierlă zbiară a durere. Noaptea zice de ore mici, n-o doare nici la toamnă. Că e toamnă, Păunescule.

Io că iar am dato-n versuri. Dar, mno, hai s-o mai zic și p-asta. Cartea nu mai scrie și nici muzica nu mai cântă cum cânta pe vremuri. Mă duc să fiu fraier. Pierd rândul și nu vreau. Ne vedem când ne-ntâlnim. E iar 5. Fix.