Nebunul din grajd – din seria Romanul ie aproape – 3

Alea cu lămâie nu-i plăceau. Niciodată. Le alegea pe alea cu cacao. Întotdeauna. Ieșea, cu caii, îi strunea, plecau caii, dar el rămânea, mereu, acolo.

Caii nu-l contestau niciodată. Erau cu el. Niciodată împotriva lui. Voiai să potcovești? Unde-i Adonis?! Voiai să vezi de tângântită? Adonis.

Apoi se culca, prima dată pe spate, nu într-o parte, din prima. Avea el o chestie.

Ce faci, Adonis? O intrat ea și l-o întrebat. El, neîntrebat, zice, stau. Nu poți să-l întrebi pe Adonis că ce face, el face ceva, oricum. Și dacă stă. El trebuie să facă când stă, că d-aia există. Iei ie chitiți pe statul lui Adonis. Ia, îl iubește, așa prost.

Apoi moare o mâță, prin gura unui lup, în fază faină, toți deciși să rupă taina celor șapte vieți, într-un beci cu mucegai și bestii pe la colțuri, a mâncat un șobolan otrăvit. Io, l-am otrăvit, zice, decisivul de Andonis.

Și scoate de prin colțuri, băiatul nostru, ostenit, dintre pungi și peturi goale, un șobolan, nenikă, mare, cât china antică, altoit, învinețit. Îl ia Adonis de coadă și-l ridică la ceruri. Stă, șobolanul, nemișcat, mort.

Șopânza, hidoasă femeie, se hilizea, pe la colțul gradului, își sălta curul mare să vadă. În chiloți își purta o traistă mare cu labii și opinteli prin zona curului. Nimic spectaculos într-o zi infernal de călduroasă. Mureau și molii dacă nimereau între zonele ei hulpave.