Dormea acolo, pe paiele fostei veri, lălâu, deasupra de cai. Ieșea din grajd doar dacă cineva îi cerea să execute ceva p-afară. Nimeni nu-l dorea în casă, mai ales – nimeni nu-l dorea prin preajmă. Un bolnav, așa-l credeau. Uneori, părea că face pe nebunul. Dar nu prea știai cum să-l iei. Nici tu nu erai același. Era hidos și surd, Adeseori. totuși, sub hidoșenia lui părea că ascunde ceva. Părul lung, buclat, negru ca smoala, care îi pleca în toate direcțiile, încâlcit, lucind de mâzgă, acoperindu-i uneori și toată fața.
Toți îl strigau Adonis.
Niciodată nu răspundea verbal când era strigat, deși avea o voce mirifică. Doar întorcea capul sau privirea. Uneori, gângurea, ceva, nimeni nu înțelegea ce. Umbla zdrențos, ca un idiot, murdar și desculț, ochii păreau mai spălați, că nu puțini l-au văzut adesea cu lacrimi în ochi. Uneori țopăia printre cai, aducând, făcând, cântând ceva neînțeles, alteori își împleticea picioarele, târșâind, ca și cum croșeta una pe față, alta pe dos.
Avea o barbă lungă, ochii îi luceau în cap, acoperiți de gene arcuite, tuciurii, frumos așezate pe un chip pe care, sub stratul gros de rapăn, părea că se desfășoară armonios o piele fină, bine întinsă, catifelată, de înger bizantin.
În ziua aia, târșâia după el găleata cu ovăz, prin grajd, de la un cal la altul. Nu o lăsa din mână, nu lăsa ciubuc la nici un cal. În dreptul fiecărui patruped, se oprea și spunea doar atât, e ea, a mea este. Brusc, șeful grăjdarilor, Gustav, își făcu apariția în ușa încăperii. Afară tuna, fulgera și ploua cu șuvoaie groase, de pârâu umflat.
Trosneau crengi, cădeau frunze, o căruță se rostogolea nebună, luată în răspăr de-un vânt cretin, destrăbălat.
Adonis se aruncă la pământ strigând, nu vreau apă, nu vreau apă, mi-e frig de la apă! Șezi blând, șezi blând, i-a zis Gustav, încercând să-l ridice în picioare, apa nu vine până aici. Uite, plouă afară, nu aici. Stai dracului acolo, îi uscat.
Adonis avea deviații, uneori, care, deși veneau într-o formă pură, păreau azvârlite în mod josnic, forțate, parcă, cu o măiestrie controlată.
În pragul grajdului o mogâldeață își creiona cuvinte neînțelese. Într-un final, imaginea s-a stabilizat și a urmat un mic toiag plin de spurcăciuni bine alese.
Ești atât de pământean, încât s-au speriat țăranii și-au fugit pe lună, Traian Urieș.
Ce mai poţi să spui?