Acest articol este o declarație de dragoste, a doua din viața asta, și te rog să o tratezi ca atare. Personajul principal e o străină, o furtună care și-a epuizat vârtejul.
Te iubesc cum își iubesc florile rădăcina. Îți iubesc tristețea. Ți-aș lua în palme oful și buzele, și-aș da ocolul pământului cu ele, astfel aș așterne multă pace. Mi-aș întoarce truda pe dos, aș vrea sa dor iar cu gura mea zâmbind în somn.
La sfărșitul acestui an mă voi dezige definitiv de tine dacă nu mă îmbrățișezi. Când a murit Cezar viața mi-a fost întoarsă pe dos. Dar am rezistat. Și datorită ție. Oamenii din jurul meu mureau. Tu plecai, sau prea veneai.
Îți iubeam gura care făcea cum făcea, cum mă sărutai. Când mergi parcă îmi alini bătăile inimii. Calmul tău, mă înclin în fața lui. Când mă ostoiești ești caldă, îți mulțumesc pentru asta.
Ai plecat și mi-ai lăsat doar plete ostenite, un pic de miros și o urmă în care să mă afund ca chiorul. Cu mândrie oarbă ai crezut că așa ie bine. Dar de destinele noastre ai uitat. Un străin și o străină. Aveam flăcări care ardeau, Apoi, le-ai stins.
Am un dor de tine înfernal, nu mai ești, nu mai sunt, nu mai suntem.
Ce mai poţi să spui?