Am nostalgia în gât. Mno, înseamnă că trăiesc?

Mi-e dor de muzica pașilor aruncați cu precizia secundelor pe vreascuri putrede, de nostalgia apei care se duce și nu mai revine niciodată, de greierul căruia îi îmbătrânește chitara de la o cântare la alta. Mi-e dor și de stele privite la lumina lumânării, fără betoane și asfalt încins.

Mi-e dor să ajung undeva, după picioare biciuite și sfinți invocați la nervi, de apa care curge subțire din izvorul ascuns, de sudoarea sărată care înfrigurează sau încălzește trupul, de uscățimea din gât, de ploaia care invită la meditație și la a lua aminte.

Uneori aș vrea să-mi redau fotografia prin muzică. Să asociez culorile, nuanțele și clipa cu acordurile unei chitări. Într-un târziu, poate voi reuși. Sunt sigur că nu e greu. Trebuie doar să dibuiesc poteca potrivită.

Am dat azi peste fotografii. Peste momente din viața mea. M-au răscolit. Nu sunt fotografii, neapărat, cu oameni. Dar sunt frânturi din propria mea viață. Momente în care auzeam muzică pe care mă tot chinui să o redau și privitorului și nu reușesc.

Mi-e dor de cel obosit de drum, de cel oprit să imortalizeze timpul, popasul clipelor, nemișcarea, ascunsul, trecutul proiectat în prezent, un gest, privirea muribunzilor, un chip schimonosit de apăsarea veacurilor, copilul devenit vinovat pentru că a fost botezat la religia nepotrivită.

Stai liniștit. Mă voi reda curând prezentului. Deși în prezența prezentului zvâcnesc.

Mai ascult niște corzi de chitări. Apoi adorm. Într-un târziu roșiatic. Cu o mână sub mine, cu alta pe timp. Of, timpul, da. E greu cu el. Cu noi. El stă, noi ne tot ducem. El ne tot cheamă. Noi stăm.

Nu te mai privi în cioburi de oglindă murdară. Proiectează-te pe ecranul imens al lumii. Urmărește-ți reacțiile. Admiră ce e de admirat. Hulește ce e de hulit. Și apoi mori fericit, ca un fluture care a trăit tot ce avea de trăit într-un timp care se reduce la o singură zi.