4 sept. 2015
  |   Nu sunt Comentarii

Trăim ca să posedăm

El are, ceva se află în proprietatea cuiva, el este patronul, noi posedăm o vilă la mare, ăia n-au aşa ceva, el deţine nişte bani, luptă pentru a-şi procura, ea vrea maşina aia, nu pot trăi fără acel lucru, eu mi-am cumpărat casă, ei stăpânesc tot, ăla conduce lumea… Aceste paradigme reprezintă boala pământului, sfârşitul omenirii, expresia unei non-vieţi, începutul sfârşitului.

Omenirea a transformat ideea de a exista pe planetă în scopul de a stăpâni tot. Nimic nu rămâne pur, niciunde şi fără rădăcini înseamnă o problemă gravă. Cei care aleg simplitatea şi ideea de spirit liber, nestăpânit de ceva sau cineva, devin o paria a tuturor societăţilor „civilizate”, sunt urmăriţi pentru a fi exterminaţi. Cei care nu au îi urăsc pe cei care au, iar cei care au îi desconsideră pe cei ce n-au.

Mi-am adus astăzi aminte că undeva am citit următoarea idee: „locuiţi lumea ca şi cum n-aţi locui-o”. Aşa ceva nu se poate întâmpla pentru că omul a fost modificat genetic, el nu mai este un nomad, el trebuie să aibe, să fie motivat de un ceva senzorial. Necesitatea unui acoperiş deasupra capului a devenit o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru ridicarea de construcţii megalomane, fără sens, care pun stăpânire pe viaţa celor care le posedă.

Nevoia de hrană a devenit o nevoie acută de a îngurgita tot, omul a devenit un omnivor de temut pentru tot ce înseamnă fiinţă pe planetă. Visele nu mai sunt simple vise, ele au devenit ţeluri de temut pentru restul lumii, pentru tot ce mai înseamnă puritate şi sălbăticie neatinsă de om. Poezia nu mai este o chestie cool, iar sărăcia înseamnă o umilinţă greşit înţeleasă. Mândria se rezumă la ceea ce ai, nu la ceea ce eşti.

Câteodată mă uit înapoi în timp şi încerc să observ urmele pe care le-am lăsat. Caut atent printre gesturi şi fapte pentru a vedea dacă nu cumva am stricat ceva, dacă nu cumva am lăsat urme prea adânci prin locurile pe unde am poposit sau tranzitat… Şi-mi dau seama că nu sunt mulţumit sută la sută, pentru că din dorinţa de a mă purta pe măsura aşteptărilor impuse de societate am scrijelit şi uneori am făcut natura să plângă.

Am putea oare să ne bucurăm de viaţă fără să posedăm ceva sau pe cineva? Pe scena lumii urcăm toţi, ne jucăm piesa după care dispărem pentru totdeauna. Cei rămaşi urcă şi ei pe scenă, numai că scena se tot micşorează, iar urmaşii noştrii nu vor fi foarte mulţumiţi de felul în care ne-am spus povestea vieţii. Ne pasă?

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.