28 aug. 2015
  |   Nu sunt Comentarii

Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă

Toată România stă cu urechile ciulite să audă ce mai spun, ce mai vor, ce mai cer emigranţii de la graniţele ţărişoarei noastre. Ne înarmăm, ascutem cuţitele, pregătim câinii de atac, băgăm copii la culcare şi noi ne punem pe aşteptat. Şi ca să nu ne plictisim de-atâta aşteptare ne strângem în mici grupuleţe în faţa televiziunii preferate şi începem să sporovăim vrute şi nevrute. Fiecare are cel puţin o părere despre acest subiect. Fiecare crede că deţine soluţia optimă.

Când cineva îndrăzneşte să vrea primirea emigranţilor în ţară sar ceilalţi şi îl pun urgent la punct. Există câtiva care ar dori să meargă în mijlocul emigranţilor şi să înceapă măcelărirea lor, copil, femeie, bărbat, tânăr, bătrân, fără nici un menajament. Logica acestora este simplă: de ce nu au stat în ţara lor, ce caută la graniţa noastră?

Mai marii ţării pregătesc trupe speciale care să-i primească pe emigranţi în caz că se decid să vrea şi ei la noi, dar nu cu pâine şi sare, ci cu bastoane şi lacrimogene. Presa vuieşte de părerile celor plătiţi să-şi dea cu părerea pe sticlă.

De fapt, ne confruntăm cu o problemă externă care tinde să devină şi problema noastră. Oameni care nu-şi mai găsesc rostul în ţara lor, oameni care simt că nu mai sunt în siguranţă în propria lor casă, oameni care nu mai întrevăd nici un viitor pentru copii lor. Aceştia au decis să-şi ia lumea în cap şi pentru asta sunt dispuşi să rişte aproape tot. Sunt dispuşi să bată la toate porţile.

Au ajuns şi la graniţele noastre. Flămânzi, sleiţi de puteri, speriaţi, emigranţii bat cu putere în porţile noastre. Noi ba ne facem că nu auzim, ba mai strigăm la ei să plece. Ne este teamă de ei, ne apar în minte tot felul de scenarii înspăimântătoare: boli, guri noi de hrănit, infracţionalitate, şomaj mărit, violuri noi, copii speriaţi care sunt ţinte sigure pentru pedofili şi traficanţii de carne vie.

Am vrea parcă să-i primim la noi în curte, dar mai degrabă ne-am bucura dacă am fi lăsaţi în pace să ne vedem mai departe de sărăcia, prostia şi nevoile noastre. Noi, cei care avem un acoperiş deasupra capului, un blid de ciorbă şi-o zdreanţă de la second hand, vedem lucrurile diferit faţă de emigrantul care tremură de frig şi foame la poarta noastră. Noi nu simţim ce simte el, noi îl privim ca pe un intrus, ca pe un simplu individ venit la noi cu scopul de a ne tulbura liniştea.

Guvernul ţării nu are voie să gândească cu sufletul, nu îşi permite să aibă sentimente, observ că de fapt nu-şi permite să aibă nici măcar o poziţie clară, pro sau contra. Stagnează undeva în zona gri, aşteptând ceva, o scânteie, un impuls.

În tot acest timp la poarta noastră drama unor oameni persistă, degenerează în disperare, nervii devin din ce în ce mai slabi, copiii cer părintelui de mâncare.

Personal sunt fără putere de decizie în faţa acestei situaţii, cel mult aş putea să merg până la graniţă şi să-i dau unui copil emigrant un colţ de pâine şi-o portocală, o gură de apă şi-o mângâiere pe creştet. Asta nu ar schimba aspectele problemei decât în aparenţă şi doar pe moment. Acelaşi lucru ar putea să facă oricine.

De fapt, problema emigranţilor aflaţi la graniţele noastre ne înfăţişează o situaţie de fapt existentă în toată lumea. Nu ne interesează de alţii, deşi ne dorim ca altora să le pese de noi. Nu suntem dispuşi să avem poziţii ferme în faţa unor probleme de ordin social de teamă că restul lumii ne va judeca strâmb. Nu ne permitem să-i luăm pe alţii în casa noastră de teamă ce ne vor infecta cu boli. Mâncarea noastră este mâncarea noastră, problemele lor sunt doar problemele lor, nu ne pasă de ele.

Nu avem curajul să spunem ce gândim de teamă că semenii noştii ne vor considera nebuni. Avem şi noi milioane de români care au plecat în lume doar cu un rucsac în spate, motivul fiind acela că în România nu-şi mai găseau rostul. Au dus-o şi ei greu, nu i-a primit nimeni cu braţele deschise. Acum ne mândrim cu ei, le vrem voturile, le aşteptăm banii, ne mai interesăm de ei doar pentru a ne convinge că mai pot muncii pentru a ne trimite şi nouă bani.

Emigranţii de la graniţă reprezintă, din punctul meu de vedere, un test cu greutate istorică. Dacă nu-l trecem cu brio, timpul ne va sancţiona. Dacă am decis să nu mai avem sentimente umane, măcar să fim nişte roboţi înţelepţi. Să nu mai ascuţim armele, nu cred că de aşa ceva avem nevoie.

În situaţia asta un singur lucru trebuie să facem, dar repede şi bine: să decidem pe ce poziţie vrem să ne aflăm, contra sau împotriva acelor oameni. Zona gri nu există. Ori îi lăsăm în curte, ori îi ajutăm să se îndrepte în altă parte. Până la urmă cineva îi va primi în casă şi pe ei. Unii vor muri pe drum, alţii vor ajunge într-un loc care poate le va schimba total viaţa. Iar din curajul lor de a-şi părăsi locul natal în speranţa unei vieţi mai bune cred că avem toţi de învăţat.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.
Abonează-te la blog prin email, gratis

Dacă îți place cum scriu introdu aici adresa de email pentru a te abona la blog, îți voi trimite notificări atunci când vor fi publicate articole noi.

Despre fotografie
Foto Blogger