Vorbe din prosopul tău cu sânge și din nopțile de după (4)

Ești bine? Eu nu! N-am păr de adunat, de la tine. Castroanele stau vraiște, le-am spălat, ce să fac cu ele? Patul mamei a rămas nelocuit. Sufletul ei a rămas nepăzit. Aseară, în somn, parcă m-ai lătrat. M-am întors, cumva, mă lătrai. Mă dureau și dinții. Probabil, d-aia.

Îți amintești? Când am plecat în nebunia aia, în anul 2016, nu te-am întrebat dacă și tu vrei. N-ai spus nu, în absolut nici un moment. Ai vrut și-ai trepidat, ai spus, din ochi, acum?

Lumea a luat-o razna, pe aici. Îmi este foarte dor de tine, blănosul și laba lu` tata. De laba ta de cioban aruncată peste mine dimineața, de felul în care parcă ne întâlneam după sute de ani, nu după o noapte, ore.

Mi-ai făcut o lume doar cu noi doi. N-am colț, în care să nu te văd. Încă îți simt laba tristă și rece, pe care nu am putut să o îndoi, când ai murit, și am suferit o noapte, cu tine, mort, fără să-mi zici ceva, întrebând, crezând că-i doar o glumă.

Prosopul tău, cu urmele tale, ultimele, încă este aici. Îl voi păstra pe veci, până eu voi muri. Așa, cu tine. Nu-l înstrăinez. El ești tu, ultima redută din tine. Eroul meu. Iubitul meu. O să plâng încă un pic și-apoi o să încerc să dorm. Tu să-mi dormi, prieten, drag, în pace. Eu.