Vorbe din prosopul tău cu sânge și din nopțile de după (6)

Și-o să pun diverse-n brad, Cezare. Sub brad o să pun și hamul, m-ai enervat că m-ai lăsat brusc. Poate treci și vrei să te proptești, să te hodinești. Cred. Zic. Singur. Cu tine, de fapt. O să-l pun pe locul tău. Pe brad. Să nu te superi, dar prea mult loc gol mi-ai lăsat acolo.

Și cireșul, cireșul tău, că moaște am primit, la cu încercări din prima, nu mai erau, de unde dracului moaște de prin vremuri de căcat, eram moșneag, căutam și mâna și era tic tac. Mi-e dor de boi și lapte, e tot acolo, cireșul, o crescut. Cezare, până mai sunt e tot acolo, cireșul. Și tot crește. Primăvara vin oameni cu lopeți, cu nervi, cu asasini, desigur, cu bidinele, de la primărie, și-l dau cu var. Pe cireș, îl dau cu var. Îl văruiesc. Și el tace. Cireșul tău. Tace. Și tu. Taci. Se zbuciumă și cică brusc m-am simțit.

Podeaua de sub tine cântă încă despre tine, cu tine. Cu despre labe dureroase, cu despre dureri nedescifrate, încă îmi cântă versuri cu și despre tine. Mai am o sută de milioane de fotografii cu tine și io încă sunt și înfășor cretini aproape vii.

Pacea, și pacea aia în care dormeam un pic mai tânăr și dormeau toate secundele, naive, cu rochii de mireasă timidă. Și moromeți visau, toți, credeau că prin crezare oglinzile opresc ceasul. Și copil și adult, Cezare, ți-ai luat copilărie, cu tine, prin preajmă, nu durea, era prea simplu.

Mă enervezi. Acum ai luat prea tot. Ai crescut prea brusc, prea te-a luat ăla de lângă mama ta. Pacea de după tine mă doare. Vin tâmpiți prin zonă, cu plase de rafie să culeagă tâmpenii așternute-n capul lor. Le spun că pe întuneric cresc doar râmele. Te-am copilărit prea matur.

Unul, într-o seară, o spus că ciotul e tot un cot. Cătam printre cotarce după cioate, vehementul tot în ciot stătea, cu prostia proptită într-un rest de vomitat.

La tine cum sunt morții, Cezare, tot așa, ca și pe aici? Pe aici depănăm amintiri. Zac și clanțele. Ai rămas încleștat în tablouri și eu cu o clipă mă tot căsătoresc, aia din oglinda în care plecai. Prosopul tău cu sânge o șters, cumva, nikonul. Îmi este chiar greu să dorm încercând să mă maschez în contratimp. Mi-am început și capitolul cu oglinda. Îți amintești? Oglindă. Una.

Imediat o să te naști din nou. Îți amintești, nebunul meu frumos? În decembrie te-ai născut prima dată, ca să mă întâlnești pe mine. 12.12.2012, zăpăcit frumos care mi-ai fost. Acum te-ai maturizat. Mă înclin și te iubesc veșnic și definitiv.

Mi-ai lăsat prea multe fotografii. O să te expun. Să te vadă lumea. Să te privesc și eu, cumva, și altfel, în oglindă.