ce să fac cu mine, că ceasul dacă aș putea să-l opresc, bătrân m-am trezit, eram viu?

pe ușă să mă măsor, mi-au spus, ziceau ceasornici, oameni mari, îmi amintesc, toți eram prea mici ne voiam prea mari, azi nu poate nimeni să oprească minutul și secunda parcă-i oglindă aprinsă prea brusc și sunt contra timpuri și parcă sunt prea multe scaune prin casă, în plus, desigur, parcă am fost, mascat
parcă și acum car sticla cu lapte, ca un tâmpit, o iubeam, cocoșat, bucuros, ceaușist, eram mic, mă voiam mare, ce voiam, de fapt? fugeam de la terenuri la ziduri cu aritmetici, cu ani care trecea, cu tovarășe care-mi spuneau că nu prea simt ce simt și că pe pereți nu vopseaua curge ci altceva, cumva și azi m-am trezit prea responsabil, prea că depindeau și alții de mine, a apărut tic tac, au obosit parcă și furnici și dorm, furnici, brusc, furnici se aprind puștanii, cândva doar stâlpi, nu se mai aprind, oricum, dormeam și-n gând, ne-am schimbat, muriră unii, veniră alții, și bătrâni ne trezim hiliziți, trecea timpul și noi glumeam
aveam și-o oglindă, era contratimp, bruscă, stătea acolo și fără noimă, ceasul nu stătea, era doar în oglindă, mama mai zicea câte ceva și io am răs mă schimbam, nu vremea trecea, îmbătrâneam, desigur