Vorbe din prosopul tău cu sânge și din nopțile de după (8)

O să fiu dezvelit, Cezare, că-mi plâng toate, cum scriu, dezvelit. Da, știu, trebuia să am funcție ca lumea să mă ia în seamă. Toți se uită ca la ciudați. Și mă ascund, cumva. M-ai lăsat dezvelit. Cu sânge în prosop, m-ai lăsat. Nu pot să-mi adun, le adun, uneori, dar sunt împrăștiate toate. Mama stă ca tine și nu zice nimic. Eu nu pot să-mi opresc lacrimi. Desigur, o să zici, dacă poți, că-s prea nebun. Ascult și-acum, nemernic drag, ce și ție îți plăcea, te enerva, chiar, uneori.

A venit Copilu în casă. Să-mi spui cum să fac. Să suit pe un pervaz de geam. Tu nu puteai. A pus la punct un câine. Îi neagră. Tu mi-ai plâns în brațe și te-am cărat printre dimineți nătângi. Îți plâng, Cezare, asta fac, încă îți plâng. Atâta fotografie mi-ai lăsat. Cred că io eram cretin, dement. Când te-am fotografiat atât.

Acum nu știu cum să fac. O să-ți fac expoziție de fotografie. Dacă există păcat, ăsta-i, să nu ai tu expoziție.

Că prea sute de fotografii te-au găsit în diverse momente cu mine.

Mi-ai murit, dar, te rog, Cezar, să nu-mi mori definitiv. Lasă-mă să te mai am, un pic, câteodată, uneori, dă-mi voie să mai cred că-mi ești. Am nopți în care mă prefac. Mi-a crescut și părul.
Îmi vine să urlu. Probabil că mă duc undeva și asta o să fac.