3 ian. 2022
  |   Nu sunt Comentarii

Avea un copil mort pe burtă și timpul stătea

Când am intrat am simțit clanțe spurcate, pereți goi, suflu de oameni care priveau aplecați, priviri umile din tavan, scârba omului care ne însoțea, și-un frig mai frig decât cel pe care-l cunoscusem până la vârsta aia, prin casă, pe afară. Eram un copil. Mă gândeam la Mihaela, de la șapte. Aveam mănuși cu-n deget. Mă simțeam chiar mândru. Bunica o croșetat pentru mine. Nu știam cu ce se amestecă lumea, artificiile de crăciun, de terci și mămăligă știam, îmi erau familiare. Văzusem, la mama, în oală. Auzeam voci în spate. Spuneau ”nu-i chiar bine”. Io înaintam, zgribulit, curios. Credeam că vocile fac parte din decor. Un decor sumbru.

Acel nene m-a împins și mi-a spus fugi mai încolo. Doar cinci ani aveam. M-am dus mai încolo. Nu pricepeam de ce un om mă împinge și mama nu zice ceva, orice. Mama s-a uitat la mine, a făcut un semn cu mâna și a zis taci. Am tăcut. Nu eram eu prea tăcut. Dar când mama avea o privire tăceam instantaneu.

Ne-am oprit în fața unei uși de fier. Mare, urâtă, mult prea urâtă. Scorojită, chinuită, prea mult bruscată de timp, murdară, avea și sânge rece, închegat pe alocuri, pe ea, cred. Se asorta cu vremea mocirloasă de afară, cu zăpadă fleșcăită amestecată cu noroi uman. Omul s-a poticnit și a deschis ușa aia murdară. Un frig sarcastic a dat peste mine în acel moment.

Am ridicat capul și am văzut o încăpere sinistră, îngustă, cât să încapă aproape doi oameni. Avea un bec aprins, pe mijloc, aburit, pe care nimic aproape că nu-l deranja. Frigul stătea solemn pe pereți și își trona teritoriul, cu o maestuozitate aparte. Timpul, mort, căscase ochii. Pe podeaua rece, pe un grătar de lemn se afla un om. Dezbrăcat. Îl dezbrăcase timpul. Cu ochii închiși, parcă zâmbea. Pe burta lui, tot nemișcat, nu respira un copil. Tot cu ochii închiși și nemișcat. Nu zâmbea. La lecția zâmbet a rămas suspendat.

Omul din spatele meu a zis, plictisit, poftim, el e. Eu, tâmp, priveam. Aveam gura întredeschisă și ochii mari. Nu știam ce să fac. Mâinile parcă mă încurcau. I-am zis mamei, uite, mamă, un copil mort. Văd, a zis mama. Dar ea plângea. Credeam că așa trebuie. M-am apropiat de omul întins pe podea cu copilul mort pe burtă. Erau reci. Foarte reci. Amândoi erau reci. De ce sunt reci, am întrebat? Că-s morți, mi-a zis omul viu din spatele meu. Mama se uita și a tăcut.

Mai apoi, mama m-a luat de mână și a zis hai. Am plecat. Am ieșit în mocirlă. Era o mocirlă faină. Alb și negru. M-am simțit mai bine. Timpul parcă respira mai bine. Dar mi-a rămas pe retină mâna omului mare care stătea pe pieptul omului mic. Și azi văd oameni mari cu mâini proptite pe oameni mici. Unii sunt încă vii.

Doar îmi aminteam, nimic special. Oricum, din stradă am fost luat și dus la omul mare, cu uși de fier, cu încăperea cu un om cu copil pe burtă.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.
Abonează-te la blog prin email, pentru tine e gratis

Introdu aici adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 68 de abonați.

Despre fotografie
Foto Blogger