Doișpe oameni căutau un sfânt, a apărut atunci o patimă și-un fulger aproape pe pământ

Știu, oamenii vor știri d-alea cu morți și răniți, cu războaie imposibile, cu cretini care se obosesc încercând. Eu am obosit să fiu scârbit. Chiar și prietenii azi te plesnesc pe nevăzute. Ne futurăm tot norocul, ca oameni, ce lăsară alții oameni. Știu, cine dracului mai citește bloguri. Că dacă-i oleacă de tic toc cine pula mea mai citește ceva, deși, toți scriu anapoda, în draci, cu cruci făcute din când în când, cu mâini.
Azi toată lumea scrie, dar nimeni nu mai citește.
Îmi este atât de dor de un pic de acasă. Și de frica din brațele mamei. De un pic de pateu de ficat mi-e dor, dar cu cutremur, din vremea când copil eram și rănit în genunchi.
Nici prietenii nu-și mai cunosc prieteni. E haos pe pământ. Mare. O văd cu ochi străini și goi, uneori cu zăpadă pe genunchi de copil. Toți se străduiesc să-mi spună că o cruce chiar i-o cruce.
Ne rugăm cu popi la ploi, rana vieții ne-o tratăm cu tei și priviri în gol. Ți-am spus, n-am azi știri cu morți.
Când tună și când fulgeră, toți fug, nimeni nu aleargă, nimeni nu mai stă, aproape toți se ascund, natura devine brusc dușman. Ne ascundem în ego și așteptăm să revenim ca să distrugem ce-a mai rămas.
Căutăm necontenit lovituri de grație mortale. Ne deranjează mâinile mortale, dar livrăm arme letale. Lumina pare albă. Și urșii polari au devenit albi brusc și dintr-o dată.
Și moaștele parcă vor să fie în mormânt, că s-au săturat de-atâta remușcare, că vor să fie și ele nepupate, așternute, printr-un pumn de praf.
Își pierd și fiarele cuvântul, dorm și adormiții vieții, cresc uituci pe drumuri lungi și ne enervăm când ne vedem că nu suntem nefericiți.
Desigur, ne străduim să ne insinuăm. Atât mai putem, atât ne-a mai rămas. Cer scuze. N-am știri cu cretini, cu morți, cu răniți, cu violatori.