5 dec. 2021
  |   Nu sunt Comentarii

Scurt rezumat despre ce suntem și ce urmează să mai fim

Eu sunt eu, tu ești doar tu, tu n-ai cum să fii eu, iar el e doar el, noi suntem doar noi, nu amândoi, nu suntem el, el nu poate să fie eu și nici tu, fiecare suntem noi, dar fiecare e doar el, fără noi, fără el, fără mine, suntem toți doar când vrea fiecare, fiecare vrea să fie toți doar dacă simte că fiecare vrea să fie toți, toți înseamnă doar eu și tu și el că așa vor toți, nimeni nu vrea să fie el, ea, tu, voi, ceilalți, suntem noi, eu, tu, el, ea, că așa vrea el, restul nu existați, ce spune eu, tu, el, ea, noi suntem așa, restul nu contează.

EGOUL.

Marele ego al acestei lumi. Totul e eu și restul ești tu. Ceea ce nu contează, tu ești tu și eu sunt eu. Eu sunt centrul și tu mă enervezi, restul nu mă interesează dacă distrugi sau ești. Eu la mine în casă. Atât, restul e can-can. Desigur. Dacă, cumva, acceptând eul meu, devii eu, atunci devenim amândoi, dacă amândoi bem din aceeași cană, suntem, brusc, noi, noi doi și câțiva, restul e restul lumii, cu care nu ne asociem, cu care, desigur, suntem într-un mare război.

Bine, hai să revin la noi. La marele război. Ăștia care suntem. Recitesc ce am scris și constat că am capul plecat într-o parte, pe stânga, psihologii o să-mi spună dacă e de bine sau de rău sau că trebuie să mă uit și pe dreapta.

Azi mi-a fost dat să văd ce n-am văzut până acum. Bănuiam că există această creatură, speram, totuși, că Dumnezeul vostru o folosit filtre humanoidale cu puțină cianură și zahăr cubic când o făcut spermatozoizi avortați care umblă printre picioarele voastre.

Mormane de carne, umblătoare, cu burți pline cu porci morți, părăsite de alte mormane de carne, antropofagic, printre noi, sălbatice, sălbăticite, cu preamulți porci morți prin burți, nediagnosticate, obosite de propria viață și de carne, scăpate oficial pe străzi, printre oameni, printre vertrebate plouate, enervate de alte mari mormane de carne umblătoare, cu mulți porci prin burți.

Oameni fără direcție, subjugați și, mai ales, tineri, cu ochi care privesc fără să vadă, cu pupile injectate, oameni cu ui un ban, oau, ce ban, oameni luptând pentru un ego pe care nici măcar nu și-l cunosc, filodendroane cu picioare ascultoidiene la stăpâni născuți cu bani făcuți la apelul bocancului. Am observat, azi, dar și ieri, și alaltăieri, oameni, mno, oameni, zic, care se urăsc chiar și pe ei, care sunt geloși chiar și pe propria lor respirație, oameni care se aud și-și spun că asta-i muzica pe care vreau s-o audă, că eu sunt eu, și voi nu sunteți eu, și restul nu contează. Oameni care respiră crezând că restul lumii nu contează, care nu respectă nimic din RESTUL, care doar ei contează. Păi, asta înseamnă să fii egoist! Care doar ei contează?! Futu-i, n-am  putut să mă abțin! Păi asta înseamnă să ai atelier de făcut proști cu ștaif.

Cu vrute și nevrute, și auzite, uneori, am ajuns să ne hrănim spunând că prost obicei e și cu hrănitul ăsta! Observi? Egoul a trecut la un nivel mai mare. Am vrut? Am trecut. Suntem ambițioși. Noi nu suntem ca ei. El nu e ca mine. Voi sunteți aiurea, noi gândim și facem mai bine, ea și el ie proști, și ăia sunt anormali.

De fapt, așa a fost dintotdeauna. Că așa am fost făuriți. Noi și voi, ei și noi, eu și el, el și ea. Bun. E bine că ne deosebim unii de alții, că altfel am fi fost roboți. Problema apare atunci când te inervezi în loc să te enervezi.

Pe mine, personal, mă afectează. Mă strădui să fiu empatic. Să zic, no bine. Mă tot îndepărtați. Aș fi putut să fiu sarcastic și să scriu despre ce am simțit azi, altfel, în stilul meu, poate, prostesc, poate, egoist, desigur. M-am abținut. Am vrut să fiu mai bun, să vă chem la o empatie mai stilată. Zic și eu. Nu pe toți, că nu puteți toți, dar vă promit că la toți m-am tot gândit, când m-am gândit. Și pe toți v-aș iubi dacă m-ați lăsa și pe toți nu v-aș lăsa să suferiți, dacă aș putea, când aș fi nevoit să pot sau să nu pot. Momentan, atâta pot, atât s-a putut, vă rog să mă iertați. Sunt doar un eu. Un mic eu.

Cunosc oameni care scriu despre cum să lustruiești lemnul, despre cum să faci pită bună, despre cum să cizelezi un talent, despre cum să bați un animal nevinovat (există animale vinovate?), despre cum să compui versuri cu oameni osteniți de atâta grabă etc., că ne apucă moșul niciculaie. Nu despre asta voiam să vă scriu.

Am vrut să vă scriu despre o scrisoare pe care un OM a scris-o, cândva, obosit de atâta ego, oamenilor. E vorba despre asta.

Scrisoarea unui om către OM

Nu mai zbierați unii la alții, priviți-vă și-n ochi, ochii vorbesc, uneori, și vorbesc bine, spun chiar adevărul. Ochii voștri pot vedea și cerul, depinde ce priviți, e suficient, însă, să vă uitați, uneori, și-n sus. Ridică capul, susul e în sus. Omuleți, sunteți mici și totuși mari, doar natura e supremă, ea controlează, ea vă lasă, din când în când, să respirați, că și ea, uneori, vă iubește și vă lasă. Vă vrea, vă ocrotește, se tot reinventează, vă suportă, vă ascultă, vă așteaptă, răbdătoare, să fiți mai buni. Natura, da, ea e șmecheră, e ce vedeți și nu prea vedeți, când, uneori, mai vreți și puteți să mai vedeți.

Dar văd că voi nu vă mai vedeți unii pe alții, darămite pe ea. Aveți o mulțime de lumi. Totu-i doar diverse lumi și toată lumea voastră se năruiește sub voi, ucisă de dragul de a ucide și de-a vedea cine sunt eurile voastre nocive, native. Sunt un om. Atât. Terminați cu eul. Sunteți toți.

V-am mai spus, sunt doar un om, dar pot să vă spun să nu mai căutați oameni ca mine construind edificii, că sunt doar un om, sunt sub podul ăla șubred de oriunde, unde stă tâmpitul ăla făcut de voi, sunt și la voi, la toți, printre copii, sunt și pe cer, dacă te uiți, sunt oriunde, sunt pe șpanul pe care-l scoți de pe tanc, sunt pe cașcavalul fără brânză, sunt pe prispa oamenilor morți, sunt pe proștii fără milă, sunt pe unde și oriunde, sunt aici, oricând, oricum, sunt și-n gara-n care nu mai merg trenuri cu-mpușcați și iubite care nu mai plâng, sunt și-n Viena și-n Aiud, sunt și-n ăia care disperați mai cer încă de milă, sunt și-n arși și-n altercați, sunt că sunt și sunt un om, sunt și-n tine și-n oricine, sunt și-n oricare care mai vine, sunt și-n daci și în romani, sunt și-n diverși și-n cine mai vrei, sunt aici. omule.

Ochi să ai, că o să mă vezi. Azi am văzut că s-au certat doi oameni, ieri că unii s-au înjunghiat. Cum să fac, spune-mi chiar tu, omuleț puternic pe care te-am lăsat să judeci. Cum să fac? La care să mă uit? Sunt și eu, un om, omuleț, pitic, ca tine. Nu?! Că așa am zis că facem! Când am zis că facem. Eu sunt și ești și tu, amândoi să fim, cumva.

Toate alea le-ai distrus. E treaba ta. Te descurci. Eu ți-am tot dat. Te uiți doar spre pământ și tot înșurubezi, plângând, nevăzând. Eu n-am șaibe de rezervă și nici lăcătuși mecanici, angajați cu normă-ntreagă. Ai mei toți sunt cu normă mică, că pentru ei cică-i obositor, că s-o stricat la cap Mitică, de la cazane, omul cu la toate spor. Mno, ce să zic. Om sunt și eu. Fi-ți înțelegători.

Nu te mai întreba ce ești, fă-te tu om și vezi dac-o murit și omul de la trei și dă cu milă și aghiasmă pe pridvor,, că altfel o să plătești și apa lui. Aia pluvială. Sunt un om, dar îți spun, ai grijă de tine și nu mai arunca gunoi în curte la ăla, că-l arunci tot aici, pe unde te-am lăsat, pe pământ, omulețule cu papion. Ne mai vedem când ne-ntâlnim.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.