Stai, cumva. Scriabilă. Stai atentă la Ivani. Ți-ai bătut joc de sens și nonsens. Să cânți și să asculți ce n-am cântat amândoi. Am încercat, ultima dată, să te chem, să-ți cer un joc de șah. M-ai refuzat. Ai preferat să mori, cu totul. Toată. Cu ciobani. Probabil că ăla-i mai cioban. Ivan. Desigur. M-am săturat. Am obosit, de tute proaste și nevrute, de tâmpiți pe care-i vrei și-i ceri, de tine, tută.
M-am săturat de doi nebuni și un retardat care trec pe stradă crezând că sunt drogat. M-a durut ușa aia, pe care ai plecat. Dar sper să găsești, astfel, copita potrivită, odihnită, care să te aștepte, și mâine și poimâine. Probabil o să fie încrezătoare în mnezăi, și-n cele patru copite, noi, strălucitoare.
Am tot încercat, m-am tot lăsat. Gata. Acum mă vreau eu, tot. O să-mi mut toată iubirea. Tu mută-ți ieslea, mută-ți și muzica. Probabil, există și Dumnezeu. Vine de pe nori, urcă iar și iar coboară, când îi cerem. Îți iubeam zâmbetul. Să zâmbești când te vor călca. Să nu te tragi. Eu nu mă trăgeam. Spuneam doar ”cât de sus?” Ai vrut albume. N-am, ori mor, ori o să fiu. Iubesc să orbecăiesc. Tu-ți muți patriile, cretini îți caută patria.
Sunt obosit. Prea mă cheamă zori pe care nu le știu. Dacă o să mor, să ști, am murit încercând. Mi-au murit și brațe. Am murit ascultând instrumente care plângeau. Mama, e de ziua ei. E, cumva, bine.
Mai scriu și asta. Alta nu mai pot. N-ați fost atenți. Tu erai prea moartă. Îi adori pe care te vreau doar ca să exiști, îți ceri asfințit cu unii care-au murit și habar n-au încă de ei. Îmi pare rău de frumoși, de moaște, de nopți, de trăiri, de frumoase, de dor, de căldură, de poteci, de oboseală nocturnă. Mi-e dor, și-mi pare rău. Îmi curg încă ochii. O să plec.
Ce mai poţi să spui?